XXX (B): O privire nouă asupra vieţii

Marcu 10,46-52: În acel timp, ⁴⁶ pe când Isus, împreună cu ucenicii săi, ieşea din Ierihon, înconjurat de o mare mulţime, un cerşetor orb, Bartimeu, fiul lui Timeu, şedea pe marginea drumului. ⁴⁷ Auzind că trece Isus din Nazaret, a început să strige: "Isuse, fiul lui David, fie-ţi milă de mine!" ⁴⁸ Mulţi se răsteau la el ca să tacă, dar el striga şi mai tare: "Fiul lui David, fie-ţi milă de mine!" ⁴⁹ Isus s-a oprit şi a zis: "Chemaţi-l". L-au chemat deci pe orb şi i-au spus: "Curaj! Ridică-te, te cheamă!" ⁵⁰ Orbul şi-a aruncat haina la o parte, a sărit în picioare şi a alergat la Isus. ⁵¹ Isus l-a întrebat: "Ce vrei să fac pentru tine?" Orbul i-a răspuns: "Rabbuni, fă-mă să văd!" ⁵² Isus i-a spus: "Mergi, credinţa ta te-a mântuit". Imediat omul şi-a recăpătat vederea şi l-a urmat pe Isus în drumul său.

Acesta este ultimul miracol al evangheliei după Marcu (dacă se exclude blestemarea smochinului, care de fapt este un gest complet atipic), şi aceasta îl face important. Primul miracol a fost eliberarea unui posedat de diavol în sinagoga din Cafarnaum (Mc 1,22-26), ultimul vindecarea unui orb la ieşirea din Ierihon. Nu sunt două gesturi la întâmplare, ci alese cu o anumită intenţie. Arată victoria lui Cristos asupra celor două forţe ostile pe care prezenţa lui Dumnezeu le întâlneşte în istoria oamenilor: prezenţa Celui Rău şi orbirea omului.

Episodul orbului Bartimeu este o povestire vioaie, ca de fapt multe altele din a doua evanghelie. Marcu este un povestitor care are gustul povestirii. Tema episodului este urmarea lui Cristos, dar ucenicii par că dispar. Protagoniştii sunt Isus şi orbul. Iar cititorul este invitat să facă o confruntare între ucenici şi orb. Ucenicii – aşa cum a apărut în episoadele relatate în duminicile precedente – par să fie stăpâniţi de perplexitate (10,26), de ezitare (10,32) şi de neînţelegere în faţa cererilor lui Isus (10,35). Bartimeu, în schimb „imediat ce şi dobândit vederea a început să-l urmeze pe Isus în drumul său”. Modelul de imitat pare deci să fie el, nu ucenicii.

Bucuria

Este şi un roman care se numeşte La joie (în rom. bucuria). Este, poate, mai mult decât alte texte bernanosiene, un roman plin de un tragism îmbrăcat în lumină – lumina harului[1]. Nu este vorba de fapt nici de lumină nici de bucurie conform unei logici materialiste, ci despre rodul misterios al celui mai de neînţeles paradox umano-divin, acela al Crucii lui Isus Cristos: „Este bucuria lui Dumnezeu, bucuria în sens absolut – de care fiecare dintre noi îşi face o ideea. Dar numai cei mari, cu adevărat cei mari au secretul de a o lăsa să apară, fără să-i dăuneze aproapelui. (...) Voi ceilalţi aţi trăit, aiţi suferit, l-aţi ofensat pe Dumnezeu, ce ştiu eu? Aveţi regetele voastre, remuşcările voastre, sunteţi ca militarii bătrâni cu cicatricele lor... Domnul nostru nu oboseşte să vă ierte; sângele Crucii curge asupra voastră” (Bernanos G., La joie, 670-671).

Bucuria, aceea pe care nimeni nu o poate s-o zgârie uşor, este secretul lui Chantal. Iar această bucurie este sinonim cu libertatea interioară, cu adevărata sărăcie evanghelică: este „viaţa nouă”, viaţa de adevăraţi fii ai lui Dumnezeu, viaţa de înviaţi care radiază mereu pentru ceilalţi: „Atunci – îi răspundea copila, sfidându-l cu ochii săi liniştiţi – dacă răbdarea şi gingăşia nu pot nimic, ajunge bucuria, bucuria lui Dumnezeu de care suntem atât de însetaţi. Cine o primeşte este prea tentat să o reţină pentru sine, să o secătuiască de consolări pentru sine, în timp ce ea ar trebui, pe măsură ce îţi este dată, să iradieze din tine” (La joie, 603).

Rugăciunea

Realitate divino-umană, rugăciunea ocupă un loc important în experienţa personală a lui Bernanos şi opera sa dă mărturie despre aceasta: în special Journal d'un curé de campagne şi La joie sunt structurate pe rugăciune în diferitele sale forme şi pe rezonanţele pe care această experienţă le are în existenţa celui care o trăieşte[1]. Ceea ce este oferit nu este un ansamblu de reflecţii despre rugăciune, nici de concepte mai mult sau mai puţin sofisticate sau de învăţături preconfecţionate. Diferitele situaţii descrise de Bernanos sunt unificate de realitatea rugăciunii, totdeauna prezentată drept criteriu unic al adevărului. Scriitorul este convins că o cunoaştere pur raţională nu atinge niciodată inima realului şi că pentru a avea o intuiţie a adevărului în integritatea sa trebuie să se plece de dincolo de raţionalitate: aceasta poate avea loc în experienţa rugăciunii, când devenim disponibili să trăim în iubire şi din iubire faţă de Dumnezeu. Astfel rugăciunea devine moment concret al harului. În Journal d'un curé de campagne, parohul de Torcy îi arată abatelui din Ambricourt: „Când mi se întâmplă să am o idee – bineînţeles, o idee care ar putea sluji sufletelor, cât despre celelalte!... – încerc s-o aduc în faţa bunului Dumnezeu, o strecor îndată în rugăciunea mea. E uimitor cum îşi schimbă înfăţişarea. Nici n-o mai recunoşti, uneori...” (Bernanos G., Journal d'un curé de campagne, 1067). Şi astfel iubirea, alimentată de rugăciune, îi apare lui Bernanos ca unicul drum sigur de cunoaştere[2] şi izvorul oricărei comuniuni adevărate posibile, pentru că de rugăciune este legat darul pătrunderii în inima celuilalt şi deci de a-l vedea în adevărul său. De aceea „rugăciunea – mărturiseşte parohul de ţară în jurnalul său – în acel moment, îmi era absolut necesară cum este aerul pentru plămâni şi oxigenul pentru sânge” (Journal d'un curé de campagne, 1111). „M-am rugat bine, în dimineaţa aceasta, pentru parohia mea, pentru sărmana mea parohie – prima şi ultima mea parohie poate” scrie parohul de ţară, „nu fără un avânt de iubire” (ibidem, 1052).

Omul şi cunoaşterea de sine

În orizontul fără margini al întrebărilor umane se distinge o întrebare diferită de celelalte: întrebarea pe care omul şi-o pune despre sine însuşi, despre sensul existenţei sale. Este o întrebare cu totul aparte, căci este cea mai intimă şi cea mai legată de viaţa sa; este întrebarea care îl frământă în profundul fiinţei sale, îl interesează cel mai mult. În această întrebare omul este chemat să ia poziţie cu privire la sine însuşi: este o chemare adresată şi inteligenţei şi libertăţii sale, căci este chemat nu numai să se cunoască pe sine însuşi, dar şi să se realizeze în deciziile sale libere. Omul stă în faţa lui însuşi ca întrebare care îl cheamă să dea un răspuns. Şi-o pune pentru că ea i se impune şi interpelează libertatea sa. Nu este o întrebare pur teoretică, ci şi practică. „Cine sunt eu?” exprimă de fapt conţinutul experienţei sale concrete[1].

Niciodată în istoria sa omul nu a ştiut atâta despre sine însuşi cât ştie astăzi; dar această cantitate de informaţii se loveşte de nesiguranţa sa, căci cunoscându-se pe sine însuşi trăieşte şi simte interpelarea de a actualiza în mod liber posibilităţile sale. Omul nu a avut niciodată o mai mare putere asupra lumii şi asupra propriului destin, aşa cum descoperă că are în societatea contemporană, dar nici nu a fost vreodată supus atâtor „constrângeri”. Libertatea sa umană stă deasupra realităţii în care este pusă şi, cu toate acestea, această realitate este adesea simţită ca mai puternică; ea „constrânge” la rândul său libertatea omului. Astfel sunt marcate atât posibilităţile cât şi limitele sale.

Gândul zilei

Neputinţa sau blocajul nostru afectiv merge până

la refuzul „celuilalt”, la distanţarea de el,

pentru a nu-l „vedea”,

a nu-l „auzi” sau „asculta”,

sau a-l considera ca şi inexistent!

Această neputinţă „afectivă” şi „mentală”

(Dostoievski definea iadul ca neputinţă

a omului de a-l iubi pe Dumnezeu şi pe semeni)

este însoţită uneori de o agresivitate „moralistă”

prin care credem că

ne putem apăra „identitatea” noastră precară,

constituită doar prin raportarea la o „lege” în sine

şi nu prin comuniunea reală cu o persoană

(Gh. Popa, în Studii Teologice, 26).

Il papa buono - La Grande Storia (în italiană)

Un om venit de departe

Fer. Ioan Paul al II-lea, papă

Papa Ioan Paul al II-lea

Karol Józef Wojtyła, ales papă la 16 octombrie 1978, s-a născut laWadowice, un oraş la 50 km de Cracovia, pe 18 mai 1920. Era al doilea dintre cei doi fii ai lui Karol Wojtyła şi Emiliei Kaczorowska, care a murit în 1929. Fratele său mai mare, Edmund, medic, a murit în 1932 iar tatăl său, subofiţer în armată, în 1941.

La nouă ani a primit prima sfântă Împărtăşanie şi la optsprezece ani sacramentul Mirului. După ce a terminat studiile la şcoala superioară Marcin Wadowita din Wadowice, în 1938 s-a înscris la Universitatea Jagellónica din Cracovia. Când forţele de ocupaţie naziste au închis Universitatea în 1939, tânărul Karol a muncit (1940-1944) într-o mină şi, apoi, în fabrica chimică Solvay pentru a-şi putea câştiga existenţa şi a evita deportarea în Germania.

Începând din 1942, simţind chemarea la Preoţie, a frecventat cursurile de formare din seminarul major clandestin din Cracovia, condus de arhiepiscopul de Cracovia, Cardinalul Adam Stefan Sapieha. În acest timp a fost unul dintre promotorii „Teatrului Rapsodic”, şi acesta clandestin.

Chinez Isidor – Il peccato nei romanzi di Georges Bernanos – Tesi di masterat

http://isichi.wordpress.com/2012/10/22/chinez-isidor-il-peccato-nei-romanzi-di-georges-bernanos-tesi-di-masterat/

Sr. Marie Keyrouz - Touba

Sursa: http://www.keyrouz.com/

Cine eşti? (de Costache Ioanid)

— Cine eşti?... de unde vii?
pasăre trudită?
Din ce munţi, din ce pustii
te întorci rănită?

— Cine sunt?... de unde vin?
M-ai uitat, creştine?
Eu sunt cântecul senin,
scris cândva de tine...

Am zburat din mâna ta
peste munţi şi ape,
şi-unde-a fost o rană grea,
m-am lăsat aproape.

Dar nu şoimii m-au răpus,
nici pe vale spinii.
Penele de-argint mi-au smuls
fraţii, nu străinii...

— Dacă eşti cântarea mea,
pasăre zdrobită,
zboară sus, din stea în stea,
smulsă şi rănită!

Şi la Cel mai Sfânt din sfinţi
să te-opreşti o clipă.
Lacrimile Lui fierbinţi
să le simţi pe-aripă...
 
Costache Ioanid