sâmbătă, 9 noiembrie 2013

XXXII TPA (C): Cine așteaptă o viață nouă (omilie)

 
Evanghelia - Luca 20,27-38: În acel timp, 27 câţiva saducei, care neagă învierea morţilor, au venit la Isus şi l-au întrebat: 28 "Învăţătorule, Moise ne-a dat această lege: «Dacă cineva are un frate însurat şi acesta moare fără a avea copii, atunci el să ia în căsătorie pe văduvă, ca să ridice urmaşi fratelui său». 29 Erau odată şapte fraţi. Primul s-a însurat şi a murit fără să aibă copii. 30 Atunci pe văduvă a luat-o în căsătorie al doilea, 31 apoi al treilea şi, rând pe rând, toţi şapte au murit fără să lase copii. 32 În cele din urmă a murit şi femeia. 33 Deci, la înviere, a cui va fi femeia? Căci toţi au avut-o de soţie?" 34 Isus le-a răspuns: "Numai în această lume se căsătoresc oamenii. 35 Dar atunci, cei care vor fi găsiţi vrednici să aibă parte de lumea viitoare şi de învierea morţilor, nu se vor căsători, 36 căci ei nu mai pot muri. Ei sunt asemenea îngerilor şi sunt fii ai lui Dumnezeu, de vreme ce sunt moştenitori ai învierii. 37 Iar că morţii trebuie să învie, însuşi Moise ne-a dat de înţeles în locul unde vorbeşte despre tufişul arzând, când îl numeşte pe Domnul: «Dumnezeul lui Abraham, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacob». 38 Dumnezeu nu este Dumnezeul celor morţi, ci al celor vii, căci pentru el toţi sunt vii!"
 
Omilie
 
Scopul întrebării saduceilor este de a-l pune pe Isus la încercare (Lc 20,27-38). Cu un exemplu concret, încearcă să demonstreze că ideea învierii este ridicolă și străină Scripturii, un fel de superstiție populară. Răspunzând Isus citează surprinzător din Exod 3,6 care este un text asupra lui Dumnezeu și nu asupra învierii. Dar tocmai aici stă originalitatea lui Isus: El se referă la centrul Scripturii, nu un singur text sau altul. Isus conduce discursul la rădăcină, anume la o concepție despre Dumnezeul viu și despre fidelitatea sa:  dacă Dumnezeu iubește omul, nu poate să-l abandoneze puterii morții. Conform exegezei rabinice modul de a citi Scriptura lui Isus este, fără îndoială, original.
 
Dar răspunzând saduceilor, Isus profită, de asemenea, de posibilitatea de a corecta  ideile fariseilor, care a conceput învierea din punct de vedere material, împrumutând ironia de la spiritele mai liberale, ironie de care pericopa noastră oferă un exemplu excelent: o femeie care a fost căsătorită de șapte ori, la înviere a cui va fi soție? 
 
Isus afirmă că viața morților scapă de schemele acestei lumi prezente: este o viață diferită pentru că divină și veșnică: ar trebui să fie asemene cu aceea a îngerilor (Lc 20, 36). Dar când scrie Luca Evanghelia sa, el se gândea desigur la lumea elenistică, care nu accepta învierea trupurilor: trupul era prizonierul spiritului și mântuirea constă, tocmai în a se elibera. Gândirea greacă este fundamental dualistă, și vorbește despre imortalitate, dar nu despre înviere. În fața acestei mentalități, care risca să trădeze până în profund învățătura lui Isus și speranța purtată de el, Luca profitând de episodul nostru taie orice echivoc: explică că la înviere nu înseamnă prelungirea acestei vieți. Învierea nu este reanimarea unui cadavru. Este un salt calitativ. Este o existență nouă, într-o altă lume. Dar în această nouă existență omul intră cu totul, nu numai sufletul. Luca vorbește despre înviere și nu de imortalitate. Culturii grecești el opune puterea cuvintelor lui Isus. Cu atât că Luca nu încearcă rațiunea învierii în comportamentele omului, dar fidel chiar în această privință tradiției biblice face să urce din nou la izvorul, la Dumnezeul cel viu. Promisiunea lui Dumnezeu ne asigură că toată realitatea persoanei intră într-o viață nouă, şi doar pentru că intră într-o viață nouă, această realitate este transformată. (don Bruno Maggioni [11.11.2007], trad. pr. Isidor Chinez; sursa: http://www.qumran2.net). 

vineri, 8 noiembrie 2013

Tatăl nostru (de Oliver Clement) [3]



 
Sfințească-se numele tău

Din veac Tatăl se denumeste în Verbul, prin Cuvântul său. Și Cuvântul se face trup pentru a ne revela numele și pentru a-l sfinți până la capăt, căci Numele este prezenta, "despărțită" și în acelasi timp "strălucitoare" adică sfântă. "Sfințirea numelui" nu însemna, în vremea lui Cristos, cinstea și lauda aduse lui Dumnezeu, ci jertfa vieții, adică martiriul. Isus a sfințit numele până la Cruce și numele l-a sfințit pe el până la înviere. Isus cel răstignit este "Unul din Sfânta Treime" răstignit, spune liturghia bizantină. Isus cel răstignit este Dumnezeu cel răstignit.

Acolo, în acea golire totală de pe cruce se revelează numele care îi este propriu lui Dumnezeu. Și acest nume este iubire, "Dumnezeu este iubire", spune sfântul Ioan. Din iubire pentru noi, Dumnezeu ni se alătură în suferința, revolta, disperarea și agonia noastră. "Părinte, dacă e cu putintă, fă să treacă de la mine paharul acesta". "Doamne, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?"

Astfel că, de acum încolo, între suferinta noastră și neant, între revolta, disperarea, agonia noastră și între neant, se asează Dumnezeu cel întrupat și răstignit și acesta, înviind, ne deschide nebănuite căi de lumină.

joi, 7 noiembrie 2013

Tatăl nostru (de Oliver Clement) [2]




Care ești în ceruri

"Cerurile", aici, arată caracterul inaccesibil, abisal al Tatălui, un Dumnezeu dincolo de Dumnezeu, hypertheos, spune Dionisie Areopagitul. Te apropii de el sondându-i absenta, este așa-numita teologie negativa, de care vorbeam cu puțin înainte: inteligența își măsoară propriile limite, auzind în acelașii timp murmurul, tot mai îndepărtat, al oceanului dumnezeiesc.

Urmează momentul când orice activitate mentală se opreste, omul se reculege și tace, el devine așteptare pură. Trebuie să existe în viata noastră de zi cu zi astfel de momente de înfiorare tăcută. Părintii vorbesc, de exemplu, despre fiorul care pune stăpânire pe om atunci când, ajuns la marginea unei faleze înalte, vede marea desfășurându-se ametitor înaintea lui.

Trebuie să știi uneori să te oprești și să asculti linistea, să te bucuri de ea, să te uimești, să te faci asemeni unei cupe. Aceasta se poate întâmpla într-un moment de liniste, acasă, într-o cameră unde ai rămas singur, într-o biserică deschisă dintr-un oraș mare, la o plimbare în pădure, poate apărea la lectura Evangheliei, pe care trebuie să ne străduim să o citim zilnic, a unui psalm, a unui text duhovnicesc, la un cuvânt care-ți merge la suflet, care te pătrunde: atunci nu mergi mai departe, ci te oprești, într-o așteptare tăcută, uneori împlinită.

miercuri, 6 noiembrie 2013

Actualitatea creștină - noiembrie 2013 - PDF


http://isichi.files.wordpress.com/2013/11/actualitatea-crestina-noiembrie-2013.pdf

Sfântul Leonard din Noblac

 
 
Este unul dintre cei mai populari sfinţi din Europa centrală. Într-adevăr un cercetător spune că în cinstea sa au fost ridicate nu mai puţin de şase sute de biserici şi capele, iar numele său revine des în toponimie şi în folclor. Acelaşi cercetător adaugă că el "s-a bucurat de o devoţiune deosebită în epoca cruciadelor, iar printre cinstitori s-a aflat principele Boemond al Antiohiei care, fiind luat prizonier de către necredincioşi în 1100, a atribuit eliberarea sa în 1103 sfântului şi, întorcându-se în Europa, a dăruit sanctuarului "Sfântul Leonard" din Noblac, ca ex voto lanţuri de argint asemănătoare cu cele cu care fusese împovărat în timpul închisorii". Sfântul Leonard din Noblac (sau din Limoges) este un sfânt "descoperit" la începutul secolului al XI-lea şi din acea perioadă datează primele biografii, mai ales legendare, care au inspirat apoi şi cultul faţă de el.
 
Cu obişnuitul lor spirit critic, Bollandiştii au declarat "fabularum plena", plină de poveşti, Vita sancti Leonardi care a apărut în mod anonim puţin după 1030. Cu toate acestea din acest izvor fără îndoială puţin autentic preluăm informaţiile următoare: Leonard s-a născut în Gallia în timpul împăratului Anastasie, adică între 491 şi 518. Părinţii săi fiind mai mult decât nobili, ba chiar prieteni intimi ai lui Clodovec, marele conducător al francilor, acesta a voit să fie naş la botezul copilului. Devenind tânăr, Leonard nu a voit să se dedice carierei armelor şi a preferat să-l urmeze pe sfântul Remigiu, devenit arhiepiscop de Reims.
 
Fiindcă sfântul Remigiu, bazându-se pe prietenia sa cu regele, obţinuse privilegiul de a putea acorda libertatea tuturor prizonierilor cu care se întâlnea, şi Leonard a cerut şi a obţinut o putere asemănătoare, pe care a exercitat-o în repetate rânduri. Regele s-a simţit în drept să-i ofere şi altceva, demnitatea episcopală. Dar Leonard, care nu aspira la gloriile omeneşti, a preferat să se retragă mai întâi la sfântul Maximin la Micy iar apoi în apropiere de Limoges, în chiar mijlocul unei păduri numite Pavum.
 
Singurătatea sa a fost întreruptă într-o zi de sosirea lui Clodovec care era la vânătoare cu toată suita sa. Împreună cu regele era şi regina, care tocmai atunci a fost surprinsă de durerile naşterii. Rugăciunile şi îngrijirile sfântului Leonard au mijlocit o naştere fericită, şi atunci regele a încheiat cu sfântul un pact deosebit: îi va dărui, pentru a construi o mănăstire, tot teritoriul pe care va reuşi să-l delimiteze parcurgându-l călare pe un măgar. În jurul oratoriului dedicat sfintei Fecioare Maria şi al fântânii va lua naştere un nou oraş. (Sgarbossa M., Giovannini L., Sfântul zilei, Edizioni Paoline, 1978; trad. de pr. Iosif Agiurgioaei; sursa: http://www.ercis.ro).

marți, 5 noiembrie 2013

Tatăl nostru (de Oliver Clement) [1]



Tatăl nostru este rugaciunea pe care Isus a dat-o ucenicilor săi și pe care Biserica ne-o transmite la rândul ei. În felul acesta Biserica ne face să pătrundem în rugaciunea lui Isus, care constituie însăși fiinta ei. Căci trebuie să întelegem că toată bogătia liturgică a Bisericii, toată mostenirea ei ascetică și duhovnicească nu sunt nimic altceva decât simbolul și calea întâlnirii noastre cu Cristos și a vietii noastre în Cristos. Biserica nu ne opreste la ea însăși, ci ne duce la Cristos. Iar Cristos nu ne opreste la sine, ci ne duce la Tatăl, în Duhul Sfânt.

Există în Evanghelie două versiuni ale rugăciunii "Tatăl nostru", cea de la Luca (11, 2-4) și cea de la Matei (6, 9-13). Varianta după Matei, mai lungă și deja liturgică, a fost adoptată încă din primele veacuri ale Bisericii.

Primele două cereri din "Tatăl nostru" se regăsesc în Qaddichul evreiesc, care încheie slujba de la Sinagogă și care trebuie să-i fi fost familiar lui Isus. Înrădăcinată într-o istorie precisă, aceea a Primului Testament, rugăciunea "Tatăl nostru" o deschide, o depăseste, o desăvârseste.

luni, 4 noiembrie 2013

Sfântul Carol Borromeu, episcop de Milano

 
Sfântul Carol Borromeo
 
Statuia ciclopică pe care concitadinii săi din Arona, aproape de Lago Maggiore, i-au ridicat-o exprimă foarte bine marea statură umană şi spirituală a acestui sfânt, activ, benefic, angajat în toate domeniile apostolatului creştin. Se născuse la Arona în 1538. Nepot al papei Pius al IV-lea, a fost făcut cardinal diacon cu titlul de S. Prassede la numai douăzeci şi unu de ani şi ales de însuşi papa ca secretar de stat. Niciodată nepotismul nu a fost mai pe deplin justificat decât în acest caz. Deşi rămânând la Roma pentru a reglementa provlemele inerente funcţiei sale (a fost primul secretar de stat în sensul modern) a avut privilegiul de a putea administra chiar şi de la distanţă arhidieceza milaneză.
 
Murind fratele său mai mare, a renunţat definitiv la dreptul la titlu de conte şi la succesiune şi a preferat să fie sfinţit, la douăzeci şi patru de ani, preot şi episcop. După doi ani, murind papa Pius al IV-lea, Carol Borromeu a părăsit definitiv Roma şi a fost primit în mod triumfal în scaunul său episcopal milanez, unde a rămas până la moarte care l-a secerat la numai patruzeci şi şase de ani, în 1584. Într-o dieceză în ale cărei graniţe locuiau populaţii lombarde, venete, elveţiene, piemonteze şi ligure, sfântul Carol era prezent peste tot. Stema sa purta un motto format dintr-un singur cuvânt: "Humilitas", umilinţă. Nu era o simplă curiozitate heraldică, era o alegere precisă: el, nobil şi foarte bogat, se lipsea de toate şi trăia alături de popor pentru a-i asculta nevoile şi destăinuirile. L-au numit "părintele săracilor": a fost în adevăratul sens al cuvântului.
 
A cheltuit bunurile sale construind spitale, aziluri, case de formare pentru cler, angajându-se să continuie reformele propuse de conciliul Tridentin, la care a fost unul dintre principalii colaboratori. Animat de un sincer spirit de reformă, a reintrodus o disciplină rigidă în rândul clerului şi al călugărilor, nepreocupându-se niciodată de ostilităţile care se creau, deoarece nu erau dispuşi să renunţe la anumite privilegii pe care tonsura le garanta. A devenit ţinta unui josnic atentat, în timp ce se ruga în capela sa, dar a ieşit nevătămat iertându-l cu generozitate pe atentator.
 
A continuat reformele conciliului Tridentin ajungând în conflict chiar cu guvernatorul spaniol. În timpul teribilei epidemii de ciumă care a izbucnit în 1576 şi a durat mult timp, pătrunzând în toate colţurile diecezei sale, sfântul Carol a depus toate eforturile, iar dragostea sa nu a cunoscut precauţiuni. Apoi chiar şi robusta sa fibră a cedat sub povara unei oboseli atât de mari. A murit la 3 noiembrie 1584. A fost canonizat la 1 noiembrie 1610 de către Paul al V-lea. (Sgarbossa M., Giovannini L., Sfântul zilei, Edizioni Paoline, 1978; trad. pr. I. Agiurgioaei; sursa: http://www.ercis.ro).