Paşte binecuvântat şi sărbători fericite!

„Cristos a înviat din morţi,

cu moartea pe moarte călcând

și celor din morminte viață dăruindu-le!”

 

Sărbătoarea Învierii Domnului să Vă aducă binecuvântare,

multe haruri şi belşug de bucurii.

Lumina din Noaptea Sfântă să vă lumineze drumul vieţii

şi să Vă înalţe sufletul spre frumuseţile lui Dumnezeu.

 

Paşte binecuvântat şi sărbători fericite!

Coborârea lui Isus Cristos în iad

Noule Adam,

tu ai coborât în împărăția celor morți,

ca să-i eliberezi din temnița morții pe drepții

închiși acolo de la începutul lumii.

 

El s-a coborât acolo ca Mântuitor,

proclamând Vestea cea bună spiritelor care erau prizoniere.

 

Scriptura numeşte iad, şeol sau Hades lăcaşul morţilor

în care s-a coborât Isus cel mort,

fiindcă cei care se află acolo sunt privaţi de vederea lui Dumnezeu.

Într-adevăr, aceasta este, în aşteptarea Răscumpărătorului,

condiţia tuturor celor care au murit, răi sau drepţi,

ceea ce nu înseamnă că soarta lor este identică,

după cum arată Isus în parabola săracului Lazăr,

care a fost primit în „sânul lui Abraham”.

„Tocmai pe aceste suflete sfinte,

care îl aşteptau pe Eliberatorul lor în sânul lui Abraham,

le-a eliberat Isus când s-a coborât în iad”.

Isus nu s-a coborât în iad ca să-i scape pe cei osândiţi,

nici ca să distrugă iadul osândirii,

ci ca să-i elibereze pe cei drepţi care l-au precedat.

 

 

Învătătura despre coborârea lui Cristos la iad

a devenit al V-lea articol de credința în Simbolul Apostolic

și în cel Atanasian acceptat oficial în Biserica Occident.

Ea a intrat și în cultul liturgic al Bisericii din Răsărit. 

Biserica Latina a introdus acest adevar,

chiar ca al V-lea articol de credinta, în formula:

 

„Descendit ad inferos”,

 

[„s-a coborât în iad”]

 

aflată prima dată în „Simbolul Apostolic” [seco­lul al IV-lea]

și în „Simbolul Atanasian”

[atribuit din secolul al IV-lea Sfântului Ata­nasie cel Mare],

formula care „s-a impus treptat în Crezul Bisericii Romane,

generalizându-se în toata Biserica de Apus,

încă din secolul al VIII-lea”.

 

Dumnezeule atotputernic și veșnic,

Fiul tău unul-năs­cut a coborât

în adâncurile lăcașului morților,

de unde s-a înălțat cu mărire.

 

Vinerea Sfântă (Patima și moartea Domnului) - introducere

Biserica Catolică din Izvoarele (IS) - Vinerea Sfântă [2012]

Încă din cele mai vechi timpuri, Biserica nu celebrează Sfânta Litughie astăzi şi mâine. Stă în contemplaţie. În această primă zi a Triduum-ului Pascal creştinii contemplă glorioasa pătimire a Domnului. Trădarea lui Isus, prinderea, condamnarea, execuţia lui Isus pe vârful Golgotei ne introduc în centrul misterului suferinţei şi morţii răscumpărătoare. E o moarte înfruntată din iubire faţă de Tatăl şi faţă de toţi oamenii străpunşi de păcat. Astăzi Biserica celebrează moartea victorioasă a lui Cristos care comunică oamenilor mântuirea. Viaţa noastră îl costă pe Cristos viaţa sa. Ne-o oferă pe altarul crucii. Astfel putem face trecerea de la această lume a păcatului şi a morţii la viaţa lui Dumnezeu.

 

Cu toată simplitatea şi austeritatea sa – altarul nu are nimic pe el: nici cruce, nici sfeşnice, nici feţe de altar – liturgia Vinerii Sfinte nu are tonul liturgiei funebre. Meditând la moartea Domnului şi cu sentimentul uman lovit de durerea unei morţi atât de crude, Biserica celebrează astăzi o sărbătoare. E sărbătoarea victoriei lui Cristos cel Răstignit asupra păcatului, a manifestării supreme a iubirii divine care învinge moartea, care în sângele lui Cristos ne redă viaţa şi mântuirea.

 

Celebrarea liturgică din această seară este formată din trei părţi:

 

– Mai întâi: Liturgia Cuvântului când vom asculta împreună pe profetul Isaia, apostolul şi pe evanghelistul Ioan vorbind acest cutremurător eveniment al istoriei mântuirii noastre: suferinţa, moarea şi înmormântarea lui Isus Cristos. Devenind mai sensibili la misterul Crucii lui Cristos ascultând cuvintele de la omilie, conştienţi de valoarea salvifică universală a operei de răscumpărare a Domnului, ne vom uni în rugăciune comună implorându-l pe Dumnezeu pentru toţi, nu numai pentru Biserică, pentru ierarhie, pentru cei botezaţi şi catecumeni, dar şi pentru cei care nu fac parte din Biserică: pentru evrei, păgâni, atei…

 

– Partea a doua a celebrării liturgice din această seară este: Adorarea Sfintei Cruci. Este momentul răspunsului concret pe care Biserica îl dă lui Cristos; adoraţia voind să fie o atitudine personală de adeziune şi iubire, alegerea radicală în viaţă a Crucii şi împlinirea în propria persoană a ceea ce lipseşte pătimirii lui Cristos.

 

– Liturgia Vinerii Sfinte se încheie cu distribuirea Sfintei Împărtăşanii. Celebrarea Vinerii Sfinte nu este o simplă ceremonie de amintire. Este retrăire a misterului Domnului, este împărtăşirea cu Cristos care se oferă pentru noi ca jertfă Tatălui. Purificaţi de păcate prin sacramentul spovezii, împăcaţi cu Tatăl prin jertfa Fiului, participăm la însăşi viaţa lui Cristos mort şi înviat, primind Trupul său în Sfânta Împărtăşanie.

 

Plini de credinţă, participăm în mod conştient şi activ la celebrarea misterelor mântuirii noastre, lăsându-ne călăuziţi de Duhul său Sfânt.  

 (pr. Isidor Chinez, Introducere de sărbători).

Joia Sfânta – Cina Domnului: Isus spală picioarele ucenicilor

Isus spală picioarele ucenicilor

Evanghelia Ioan 13,1-15: Înainte de sărbătoarea Paştelui, ştiind Isus că îi venise ceasul să treacă din lumea aceasta la Tatăl, iubindu-i pe ai săi care erau în lume, i-a iubit până la sfârşit. În timpul cinei – când diavolul pusese deja gândul de a-l trăda în inima lui Iuda Iscarioteanul, fiul lui Simon – ştiind că Tatăl a dat toate în mâinile sale şi că de la Dumnezeu a venit şi că la Dumnezeu se întoarce, s-a ridicat de la cină, şi-a pus hainele deoparte şi, luând un ştergar, s-a încins. Apoi a turnat apă într-un vas de spălat, şi a început să spele picioarele discipolilor şi să le şteargă cu ştergarul cu care era încins. A venit deci la Simon Petru; acesta i-a zis: “Doamne, tu să-mi speli picioarele?” Isus a răspuns şi i-a zis: “Ceea ce fac eu tu nu înţelegi acum, dar vei înţelege după aceasta”. Petru i-a spus: “Nu-mi vei spăla picioarele în veci!” Isus i-a răspuns: “Dacă nu te voi spăla, nu vei avea parte cu mine”. Simon Petru i-a spus: “Doamne, nu numai picioarele mele, ci şi mâinile şi capul”. Isus i-a zis: “Cine a făcut baie nu trebuie să-şi spele decât picioarele, căci este curat în întregime. Şi voi sunteţi curaţi, dar nu toţi”. Căci îl ştia pe cel care avea să-l trădeze; de aceea a spus: “Nu toţi sunteţi curaţi”. După ce le-a spălat picioarele, şi-a luat hainele, s-a aşezat iarăşi la masă şi le-a spus: “Înţelegeţi ce am făcut pentru voi? Voi mă numiţi «Învăţătorul» şi «Domnul» şi bine spuneţi, pentru că sunt. Aşadar, dacă eu, Domnul şi Învăţătorul, v-am spălat picioarele, şi voi trebuie să vă spălaţi picioarele unii altora. Căci v-am dat exemplu ca şi voi să faceţi aşa cum v-am făcut eu.

 

 

Meditație

 

 

Ioan, la cina de pe urmă, povesește  spălarea picioarelor și nu instituirea Euharistiei; presupunând că face același lucru, acelaşi serviciu exprimând în două moduri diferite. Este a-și da viața din iubire pentru alții, încercând a surpinde sărăcia noastră pentru a ne ajuta.

 

Petru refuză să se lase spălat pe picioare de Învățător; un pic din respect pentru ierarhie, dar poate și pentru că intuiește că la fel cum face Isus va trebui să facă și el.

 

Iuda cum înțelege această spălare pe picioare?

 

„E nebun! Și ar trebui să-i dau dreptate și să-i urmez pe unul ca el? Niciodată. Noroc că este fixat arestarea lui. Eu pe un astfel de învățător nu mai vreau să-l urmez pentru că umilindu-se în acest fel ne umilește și pe noi, ucenicii săi. Aceste lucruri nu se fac”.

 

Şi eu, nu sunt poate ca Iuda ori de câte ori zădărnicesc crucea lui Cristos pentru mine? Când o fac? Când mă rog pentru convertirea celorlalți uitând că eu am nevoia de convertire, când considerăm pe alții răi, cei care au pus pe cruce pe Isus, când nu simt nevoia de a merge sub crucea lui cerându-i iertare și mulțumindu-i lui pentru tot ceea ce a făcut pentru mine ani de-a rândul.

 

(pr. Paul Devreux; trad. pr. Isidor Chinez; sursă:

https://www.Facebook.com/471077663000202/photos/np.57974414.100001243496870/756444864463479/?Type=1&notif_t=notify_me).

 

 

Isus sau Baraba?

 

„Pe cine voiţi să vi-l eliberez, pe Baraba sau pe Isus?... Ei au răspuns: pe Baraba” (Mt 27,17.21). Cine era Baraba? Matei zice că era un „vinovat vestit” (Mt 27,16), Marcu spune că Baraba a fost „închis împreună cu nişte răzvrătiţi, care în răscoală săvârşiseră ucidere” (Mc 15,7), Luca întăreşte spusele celor doi: Baraba era „aruncat în temniţă pentru o răscoală făcută în cetate şi pentru omor” (Lc 23,19), iar Ioan, scurt şi cuprinzător, conchide: „Baraba era tâlhar” (In 18,40). În textul original grec, Ioan foloseşte termenul „lestes” în caracterizarea lui Baraba. În contextul politico-social al Palestinei de acum 2000 de ani, „lestes” însemna şi răzvrătit, nu doar tâlhar. În contextul actual, Baraba ar fi caracterizat ca un luptător de gherilă. Rezumând cele spuse până acum, un lucru este clar: Baraba a participat la o răscoală, a ucis soldaţi romani şi se bucura de o foarte mare popularitate în rândul iudeilor.

Cum numele persoanelor întâlnite în Sfânta Scriptură au un sens foarte adânc, aflăm şi mai multe despre Baraba analizând sensul, etimologia acestui nume. Baraba provine din expresia aramaică „bar abbas” care înseamnă „fiul tatălui” deci, implicit şi fiul lui Dumnezeu. Este un nume tipic mesianic. Ştim de exemplu despre conducătorul ultimei mari răscoale a iudeilor (din anul 135 d. Cr.) că s-a numit Barkohba, adică „fiul stelelor.” Chiar Isus folosea un titlu mesianic asemănător: bar enaş, adică Fiul Omului. Conform numelui său, Baraba era de fapt conducătorul răscoalei. De aceea spune Matei, că era foarte vestit. Pe atunci conducătorul unei răscoale era privit ca un Mesia, ca un eliberator, care aduce pace şi bunăstare poporului. Baraba era deci o figură mesianică. Câteva manuscrise vechi ale evangheliilor citate de Origen (sec. 3) îl numesc pe Baraba „Isus Baraba”. Ce coincidenţă! În faţa lui Pilat, mulţimea avea de ales între două figuri mesianice, între două mesii: primul, Baraba, un luptător pentru drepturi, pentru libertate şi bunăstare, care vrea şi promite o ţară liberă, fără cuceritori şi robi. Al doilea mesia, e unul mistic, mai greu de înţeles şi de urmat, care afirmă clar: „cel ce vrea să vină după mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze” (Mc 8,34).

De 2000 de ani, zilnic, omenirea se află în faţa aceleiaşi alternative. Pe care dintre cei doi să-l aleagă? Pe fiul tatălui sau pe Fiul Omului? Diavolul nu este atât de nesăbuit să se arate în toată urâţenia lui. [...]. Ca să-şi câştige adepţi, promite raţionalul, libertatea, bunăstarea, viitorul strălucit, frumos, lipsit de griji şi impedimente. Soloviev zicea că dacă Anticristul ar scrie o carte, cel mai probabil i-ar da următorul titlu: Drumul cel mai simplu spre fericire, pace şi bunăstare (Soloviev, L'Antechrist).

 

Suntem puşi, deci, şi azi în faţa aceleiaşi dileme: pe cine îl alegem? Pe Baraba sau pe Isus? Baraba, chiar dacă a fost eliberat, a murit fără să-şi vadă visul împlinit. La fel cei care au cerut eliberarea lui, au rămas robi, ba mai mult, au comis una dintre cele mai mari tragedii ale omenirii. În schimb cei care l-au ales pe Isus trăiesc şi sunt sărbătoriţi şi astăzi, pentru că însuşi Isus trăieşte. Chiar dacă a fost trimis la moarte, el a înviat.

 

Deci, liberi şi nesiliţi de nimeni, pe cine îl alegeţi?

(pr. Ioan Roman, „Isus sau Baraba?”; sursă:
http://www.calvaria.ro/Isus+sau+Baraba%3F.art.htm; Claudiu, „Pe cine vreți să eliberez: pe Isus, numit Baraba sau pe Isus, numit Mesia?” sursă: http://safiisanatos.ro/sanatate-spirituala/credinta-si-religie/pe-cine-vreti-sa-eliberez-pe-isus-numit-baraba-sau-pe-isus-numit-mesia/).

Barrabás [film]



  

Baraba [de Costache Ioanid]

Isus, Pilat și Baraba.

Ai auzit vreodată, prietene, de mine,
pe când în largul lumii cutreerai semeț
pe când, cu lănci și scuturi, cohortele străine
te căutau să-ți ceară al vieții tale preț?

Ai auzit vreodată, prietene, de mine,
când floarea tinereții își scutura podoaba?
Ca să te scap de lanțuri, de moarte, de rușine,
Eu am murit pe cruce, în locul tău, Baraba…

Eu răsădisem pacea, tu semănai furtuna.
Și pe-amândoi mulțimea ne-a pus pe un cântar.
Minciuna cea din umbră alese-atunci minciuna,
tâlharii cei cu vază cerură pe tâlhar.

Puteam să sbor din lume, sătul de-a ei urgie.
Și-atunci mulțimea oarbă te-ar fi cerut degeaba.
Dar m-am gândit la tine, privind spre veșnicie,
și am murit pe cruce, în locul tău, Baraba…

Te chem și astăzi: Vino și vom străbate norii!
Te-am căutat cu lacrimi prin spini și bolovani.
Dar vremea e târzie. Mijesc pe dealuri zorii
și ceru-ntreg te-așteaptă de două mii de ani.

De-ai ști ce neagră noapte și ce adânc fierbinte
va fi când suferința nu va cunoaște graba…
Vei plânge totdeauna și-ți vei aduce-aminte
că am murit pe cruce, în locul tău, Baraba!

de Costache Ioanid

Scara Paradisului

 

Sfântul Ioan Scărarul, abate [30 martie], – supranumele de Climac –  se trage din celebrul tratat de ascetică, Scara Paradisului, scris de Ioan la invitaţia abatelui mănăstirii de la Raithu (din grecescul climax, „scară”). Anahoretul în vârstă de şaizeci de ani a primit, din ascultare, invitaţia de a transcrie meditaţii sale privind practicarea virtuţilor creştine. A apărut astfel unul dintre cele mai citite tratate de teologie ascetică. Încă de la prima publicare, a avut o răspândire foarte mare.

Scara sa este făcută din treizeci de trepte, adică treizeci de capitole, corespunzând anilor vieţii lui Isus şi dezvoltă, în trei părţi, drumul sau progresul sufletului spre perfecţiune, pornind de la renunţarea la lume pentru a ajunge prin lupta contra viciilor şi dobândirea virtuţilor la culmea perfecţiunii interioare, constituită de unirea cu Dumnezeu prin caritate.

„Cartea de faţă arată drumul cel bun celor ce aleargă să-şi scrie numele în cartea vieţii celei din ceruri. Cei ce o vor citi şi îi vor urma ei vor fi povăţuiţi de dânsa fără de rătăcire şi în mod desăvârşit îi va ridica de la cele pământeşti spre cele sfinte, arătând pe Dumnezeu celui pe care l-a ridicat până sus. Care scară, cred eu, a văzut-o şi Iacob cel ce a îndepărtat patimile, când se odihnea pe patul lui cel pustnicesc” (Sf. Ioan Scărarul, Scara Raiului, Editura Amarcord, Timişoara 1998³, p. 139).

„Vă îndemn, dar, să urcăm şi noi cu sârguinţă şi cu credinţă această gândită şi ducătoare la cer scară, ale cărei trepte ne învaţă cu multă înţelepciune:

1.    Despre lepădarea şi despărţirea de viaţa deşartă;

2.    Despre neîmpătimire sau neînstrăinare;

3.    Despre înstrăinare şi despre cele din visurile tinerilor;

4.    Despre mucenicia bărbăteştii ascultări;

5.    Despre îngrijita şi sincera pocăinţă şi despre închisoarea cea bine plăcută lui Dumnezeu şi a celor pedepsiţi;

6.    Despre aducerea-aminte de moarte;

7.    Despre plânsul care curăţă;

8.    Despre liniştitoarea nemâniere;

9.    Despre ţinerea de minte a răului;

10.     Despre grăirea de rău;

11.     Despre tăcere;

12.     Despre minciună;

13.     Despre trândăvie;

14.     Despre lăcomie;

15.     Despre desfrânare şi despre curăţenie;

16.     Despre iubirea de arginţi;

17.     Despre sărăcie;

18.     Despre indolenţă;

19.     Despre cântarea de psalmi în adunări;

20.     Despre diferitele privegheri;

21.     Despre temere;

22.     Despre slava deşartă;

23.     Despre mândrie şi despre necuratele gânduri;

24.     Despre simplitate, bunătate, inocenţă şi viciu;

25.     Despre umilinţă;

26.     Despre discernământ;

27.     Despre linişte şi singurătate, despre paza minţii;

28.     Despre rugăciunea pură şi despre răbdare;

29.     Despre apathie;

30.     Despre iubire, speranţă, credinţă şi luminare, şi în ce fel este posibilă theologia” (Sf. Ioan Scărarul, Scara Raiului, p. 139-140).

Observăm că sfântul Ioan, ca şi ceilalţi Sfinţi Părinţi, se referă la o scară nevăzută şi multe din treptele propuse de sfânt coincid cu cele ale „Fericirilor”. Se pare că sfântul Grigorie de Nyssa, prin comentariul la „Fericiri”, este printre primii dintre sfinţii care afirmă că vederea lui Dumnezeu şi unirea cu el nu se fac într-un mod „uman”, exterior, ci interior, contrar concepţiilor platoniciene. Scara, care are drept capăt pe Cristos şi unirea cu el, este lăuntrică...

O „scară” spre învierea Domnului şi o speranţă în învierea noastră…

Cântă cucu-n Bucovina - cântă Grigore Leșe