Bucuria întâlnirii minunate cu Domnul (III PM [A] - 19 martie 2017)

Bucuria întâlnirii minunate cu Domnul

[anul A]

pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 8:00 (19 martie 2017)

Lecturi: Exodului 17,3-7; Romani 5,1-2.5-8; Evanghelia Ioan 4,5-42.

În această duminică din Postul Mare cele trei lecturi devin teme ale botezului, teme pascale: este vorba despre apă, lumină, viață. Contemplarea lui Cristos ispitit în pustiu, cu care am început drumul nostru de patruzeci de zile, ne învaţă că drumul urcării pe muntele Transfigurării este lung şi greu. Pentru a ne susţine pe acest drum, Isus ne dă apa vie.

Prima lectură din cartea Exodului (Ex 17,3-7) ne trimite înapoi în istoria poporului evreu care părăsea viaţa de sclav în Egipt pentru a se îndrepta spre ţara promisă. Moise trezise în ei speranţa eliberării. Între cele două lumi există deşertul. Prin ieşirea din Egipt poporul evreu devine liber. Însă drumul spre ţara libertăţii făgăduite trece prin pustiu. Călătoria se dovedeşte anevoioasă, extenuantă pentru lipsa hranei și apei. În faţa greutăţilor, poporul se răzgândeşte şi începe să cârtească împotriva lui Moise și a lui Dumnezeu. Protestul este spontan și imediat. „Poporul, însetat de apă, murmura împotriva lui Moise şi zicea: «De ce ne-ai făcut să urcăm din Egipt? Ca să ne faci să murim de sete, pe mine, pe fiii mei şi turmele mele?»” (v. 3). Apa este esențială pentru tot poporul cu numeroasele lui turme. În plină căldură, situaţia devine dramatică. Dar și răspunsul lui Dumnezeu este prompt și clar. Dumnezeu cere poporului capacitatea de a depăși propriile siguranțe umane într-o atitudine de încredere totală. Apa nu curge pe pământ ca de obicei, dar din stâncă: „Iată, eu voi sta înaintea ta acolo, pe stâncă, în Horeb; tu vei lovi stânca şi va ieşi din ea apă şi poporul va bea” (v. 6). Apa este un miracol, este misterioasă. Stânca este simbolul sterilității, semnul aridității: în stâncă nu este viață. Dar din moarte, Dumnezeu face să țâșnească apa abundentă care dă viață. Chiar din acea stâncă, evreii au putut trage suficientă apă pentru toate nevoile lor și a turmelor. Dumnezeu nu a încetat să hrănească şi să adape poporul rebel… Omul trebuie să-și pună picioarele pe un pământ solid, dar cel credincios știe să-și bazeze credința pe cuvântul lui Dumnezeu. Problema nu este apa, ci dacă Dumnezeu este în centrul propriei vieți: „Este oare Domnul în mijlocul nostru, sau nu este?” (v. 7).

A doua lectură luată din Scrisoarea către Romani (Rom 5,1-2.5-8), apostolul Paul amintește creștinilor din Roma darul făcut nouă de Dumnezeu: viaţa ca darul lui Cristos şi a Duhului Sfânt. Este vorba despre mântuirea nemeritată de noi. Prin credință suntem justificați, suntem mântuiți, adică locuiți de iubirea lui Dumnezeu revărsată în inimile noastre de Duhul Sfânt. „Am obţinut, în credinţă […] acest har […] pentru că iubirea lui Dumnezeu a fost revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat” (v. 2). Și aceasta vine datorită evenimentului pascal prin care Isus a murit pe cruce pentru noi, dându-ne la toți oamenii păcătoși un dar oferit gratuit. Chiar dacă oamenii sunt păcătoși și dușmani ai lui Dumnezeu, Domnul ne-a iubit încât l-a dat pe Cristos ca răscumpărare pentru noi. Iată, iubirea gratuită a lui Dumnezeu, iubire fără reciprocitate, iubire care reconciliază pe Dumnezeu cu păcătosul. „În credinţă avem posibilitatea de a ajunge la acest har”. Oare nu l-am primit cu credință?... Marea problemă a lui Dumnezeu este ca toţi păcătoşii să fie mântuiţi. Întăriți în această speranță suntem angajați în exodul nostru care ne conduce prin lumea harului spre gloria lui Dumnezeu.

Evanghelia (In 4,5-42) ne prezintă întâlnirea lui Isus cu femeia samariteană la fântâna lui Iacob. Astăzi ne ajută să înţelegem dorinţa înflăcărată a lui Cristos de a ne dărui apa vie, adică pe sine însuşi. Liturgia ne oferă sprijin să înţelegem Botezul cu apă în fragmentul din evanghelia a patra a sfântului Ioan.

Isus s-a oprit căci este obosit de drum. Ajunge în Samaria în cel mai fierbinte ceas al zilei şi se aşează la fântâna din Sihar, fântâna lui Iacob. Este însetat, dar nu are nimic cu ce să scoată apă. Vine o femeie care, din cauza comportamentului său imoral, este constrânsă să iasă pe stradă la acea oră ca să nu-i întâlnească pe cei care o dispreţuiau (cf. E. Bianchi). Cerşind de la ea, Isus îi cere ospitalitate: „Dă-mi să beau”, „împarte-ți apa cu mine”… Uimită de o astfel de înjosire, ea răspunde: „Cum, tu, iudeu, ceri de băut de la mine, o femeie samariteană?” În mod normal evreii şi samaritenii evită să se întâlnească deoarece se opun rivalităţile foarte vechi. Această femeie care vine la fântână este simbolul umanităţii noastre rănite; este semnul universal al căutării lui Dumnezeu; este figura noastră a tuturor. Când Isus cere femeii samaritene: „dă-mi să beau”, înţelegem sete de mântuire. Are sete de afecțiunea sa și de a noastră. Femeia samariteană este progresiv condusă să recunoască în Isus adevăratul Izvor al Apelor vii.

Fântânile pe care le sapă oamenii pot să le dea apa care le potoleşte setea doar pentru puţin timp. Orice proiect uman de fericire şi de libertate nu poate potoli setea noastră de Dumnezeu. Mântuirea omului nu este lucrarea omului. Cristos aşezat pe marginea fântânii apei noastre, ne promite o altă apă. Este o apă extraordinară: cine o bea, nu mai însetează niciodată. Despre ce realitatea vrea să ne vorbească? Să-l ascultăm: „Oricui bea din apa aceasta îi va fi sete din nou, dar cine va bea din apa pe care i-o voi da eu nu va înseta niciodată şi apa pe care i-o voi da eu va deveni în el izvor de apă care ţâşneşte spre viaţa veşnică” (vv. 13-14), adică apa pe care o dă Cristos devine în cel care o primeşte izvor de viaţă veşnică. Ce poate deveni în noi cauză a unei vieţi nemuritoare? La sfârşit, aceasta este dorinţa fiecăruia: „ca să nu mai înseteze niciodată”. Dialogul cu Cristos devine profund. Femeia descoperă că Isus ştie ce s-a întâmplat în viaţa sa, pentru că dacă Isus poate să ne dea acea apă, înseamnă că el ştie ce este în inima noastră. Iată, apa care stinge setea noastră: descoperirea pe care Cristos o face despre sine însuşi, interiorizată în noi de Duhul Sfânt. „Atunci, femeia şi-a lăsat urciorul, a plecat în cetate şi le-a spus oamenilor” (v. 28). Nu mai are nevoie de apă, a găsit apa vie. Este „apa” pe care ne-o promite Isus: apa care descoperă că destinul nostru este Cristos.

Promisiunea făcută de Domnul femeii din Samaria – şi în ea fiecăruia dintre noi – se actualizează în timpul drumului nostru de patruzeci de zile. Este împlinită în mod eminent acum, în celebrarea misterului Euharistiei care este izvorul nesecat al iubirii, ce ne uneşte cu Cristos, descoperindu-ne splendoarea adevărului. Ajungem la această descoperire după un drum lung – deseori greu și neașteptat – confirmat de relatarea evanghelică. Fiecare cu îndoielile, greșelile, păcatele sale, dorește să găsească apa vie care duce la viața veșnică. După ce am găsit-o, îi facem și pe ceilalți părtași de bucuria întâlnirii minunate cu Domnul.

---

[bibliografia (anul A): Bianchi E. (http://www.monasterodibose.it); Cantalamessa R. (http://www.qumran2.net); Compazieu J. (http://dimancheprochain.org); Lucaci A. (http://ro.radiovaticana.va); Lasconi T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia); Ludmann R., Parole pour ta route, Paris 1986; Maggioni B. (http://www.qumran2.net); Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului, Sapientia, Iași 2014]; Jesùs Manuel Garcìa (http://www.catechistaduepuntozero.it); Tessarolo A., (ed) Messale e lezionario meditato, EDB Bologna 1974; Commento della Bibbia liturgica, Edizione Paoline, Roma 1981].

---

† Duminica a 3-a din Post (A): A lua apă din Izvoarele apelor vii [19.03.2017]

Cristos și femeia samariteană la fântână (1599) - de Palma Iacobus.

Evanghelia Ioan 4,5-42: În acel timp, Isus a venit într-o cetate din Samaria numită Sihar, aproape de ţinutul pe care Iacob l-a dat fiului său Iosif. Acolo era fântâna lui Iacob. Atunci, obosit fiind de călătorie, Isus s-a aşezat la fântână. Era pe la ceasul al şaselea. A venit o femeie din Samaria ca să scoată apă. Isus i-a spus: „Dă-mi să beau!” Discipolii lui plecaseră în cetate ca să cumpere de mâncare. Aşadar, femeia samariteană i-a zis: „Cum, tu, care eşti iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt o femeie samariteană?” De fapt, iudeii nu aveau legături cu samaritenii. Isus a răspuns şi i-a zis: „Dacă ai fi cunoscut darul lui Dumnezeu şi cine este acela care îţi spune «Dă-mi să beau!», tu ai fi cerut de la el şi el ţi-ar fi dat apă vie”. Femeia i-a spus: „Doamne, nici nu ai cu ce scoate apă, iar fântâna este adâncă; de unde deci ai apa vie? Nu cumva eşti tu mai mare decât părintele nostru Iacob, care ne-a dat fântâna şi au băut din ea el, fiii lui şi turmele lui?” Isus a răspuns şi i-a zis: „Oricui bea din apa aceasta îi va fi sete din nou, dar cine va bea din apa pe care i-o voi da eu nu va înseta niciodată şi apa pe care i-o voi da eu va deveni în el izvor de apă care ţâşneşte spre viaţa veşnică”. I-a zis femeia: „Doamne, dă-mi această apă ca să nu-mi mai fie sete şi să nu mai vin aici să scot!” El i-a zis: „Du-te şi cheamă-l pe bărbatul tău şi vino aici!” Femeia a răspuns şi i-a zis: „Nu am bărbat”. Isus i-a spus: „Bine ai zis «Nu am bărbat», pentru că ai avut cinci bărbaţi, şi cel pe care îl ai acum nu este bărbatul tău. În privinţa asta ai spus adevărul”. Femeia i-a zis: „Doamne, văd că tu eşti profet. Părinţii noştri l-au adorat pe Dumnezeu pe muntele acesta, iar voi spuneţi că la Ierusalim este locul unde trebuie să-l adore”. Isus i-a spus: „Femeie, crede-mă că a venit ceasul când nu îl veţi adora pe Tatăl nici pe muntele acesta, nici la Ierusalim! Voi adoraţi ceea ce nu cunoaşteţi. Noi adorăm ceea ce cunoaştem, pentru că mântuirea vine de la iudei. Însă vine ceasul – şi acum este – când adevăraţii adoratori îl vor adora pe Tatăl în duh şi adevăr, căci şi Tatăl astfel de adoratori îşi caută. Dumnezeu este duh şi cei care îl adoră, în duh şi adevăr trebuie să-l adore”. Femeia i-a zis: „Ştiu că vine Mesia, care este numit Cristos. Când va veni, el ne va învăţa toate”. Isus i-a zis: „Eu sunt, cel care îţi vorbesc!” Tocmai atunci au ajuns discipolii lui. Şi se mirau că vorbeşte cu o femeie, dar nimeni nu i-a zis: „Ce cauţi?” sau: „De ce vorbeşti cu ea?” Atunci, femeia şi-a lăsat urciorul, a plecat în cetate şi le-a spus oamenilor: „Veniţi şi vedeţi omul care mi-a spus tot ce am făcut! Oare nu este acesta Cristos?” Ei au ieşit din cetate şi au venit la el. Între timp, discipolii îl rugau: „Rabbi, mănâncă!” Dar el le-a zis: „Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o cunoaşteţi”. Aşadar, discipolii ziceau unii către alţii: „Oare i-a adus cineva de mâncare?” Isus le-a zis: „Hrana mea este să fac voinţa celui care m-a trimis şi să împlinesc lucrarea lui. Nu spuneţi voi: «Mai sunt încă patru luni şi vine secerişul»? Iată, eu vă spun, ridicaţi-vă ochii şi priviţi lanurile că sunt albe pentru seceriş! Deja secerătorul îşi primeşte plata şi adună roadele spre viaţa veşnică, pentru ca semănătorul să se bucure la fel cu secerătorul. Căci în aceasta se adevereşte cuvântul: «Unul este semănătorul, altul secerătorul». Eu v-am trimis să seceraţi ceva pentru care nu aţi trudit. Alţii au trudit, iar voi aţi intrat peste truda lor”. Mulţi dintre samaritenii cetăţii aceleia au crezut în el pentru cuvântul femeii care a mărturisit: „Mi-a spus tot ce am făcut”. Aşadar, când au venit la el, samaritenii i-au cerut să rămână la ei, iar el a rămas acolo două zile. Şi cu mult mai mulţi au crezut pentru cuvântul lui. Îi spuneau femeii: „Nu mai credem pentru cuvântul tău, căci noi înşine am auzit şi ştim că acesta este cu adevărat Mântuitorul lumii”.

Omilie

Texte din Exod şi din Evanghelie ne spun despre importanţa apei: noi ne dăm seama mai ales când ea lipsește. Prima lectură ne trimite înapoi la istoria poporului evreu. El părăsea o viaţă de sclav în Egipt pentru a se îndrepta spre ţara Canaanului. Dar între cele două există deşertul. Vedem cum apa este esenţială pentru viaţă. În plină căldură, situaţia poate deveni dramatică. Este o problemă de viaţă şi de moarte.

În ciuda tuturor beneficiilor pe care le-a primit, poporul nu s-a abandonat cu toată încredere în Domnul. E ceea ce se întâmplă frecvent: de îndată ce viața noastră pare în pericol, ne îndoim, strigăm că suntem abandonați. Uităm că Domnul nu a încetat să ne iubească. El nu a încetat să ne hrănească şi să adape poporul rebel. Setea din deşert este un indiciu al altei sete pe care Isus o va potoli la femeia samariteană. El se va prezenta ei – şi pentru noi toţi – ca izvorul de apă vie.

A doua lectură ne aminteşte acest dar făcut nouă de Dumnezeu: viaţa şi darul Duhului Sfânt. Nu este un răspuns presupus meritelor din partea noastră; este oferit la toți gratuit. El devine activ odată ce el este primit cu credinţă. Este exact ceea ce a  mărturisit în Evanghelie femeii din Samaria. Speranţa nu dezamăgeşte. Marea prioritate a lui Dumnezeu este ca toţi păcătoşii să fie mântuiţi. El nu se oprește niciodată să ne iubească. Cristos a murit pe cruce pentru noi toți. Este adevărat că e dificil să credem atunci când apa lipsește și ne chinuie. Dar este zadarnic să ne grăbim spre apele care să ne potolească setea. Dumnezeu este unicul şi inepuizabilul izvor. Numai el poate să ne umple.

Evanghelia ne dă să medităm o scenă absolut extraordinară. Sfântul Ioan ne dezvăluie tot misterul lui Dumnezeu. El pornește de la apa care fertilizează pământul şi dă viaţă lumii. Acesta se întâmplă în Samaria la fântâna lui Iacob. Isus s-a oprit căci este obosit de drum. Întâlnește o femeie samariteană. În mod normal, această întâlnire nu a avut loc. Evreii şi samaritenii evită să se întâlnească. Se opun rivalităţile foarte vechi.

Această femeie care vine la fântână este simbolul umanităţii noastre rănite. Dumnezeu vede grăbindu-se de la înălțime pericolul şi căderea în păcat. Făcea totul pentru a ne scăpa. Trimite pe Fiul său „să caute şi să salveze ceea ce era pierdut”. Când Cristos cere femeii samaritene: „dă-mi să beau”, înţelegem sete de mântuire. Are sete de afecțiunea sa și de a noastră. Femeia samariteană este progresiv condusă să recunoască în Isus Izvorul Apelor vii.

Este important pentru noi şi pentru lumea întreagă. Una dintre caracteristicile timpului nostru este lipsa de cunoștințe religioase. În sfârșit pare să se instaleze în deşertul indiferenţei, al necredinţei, al „relelor credinţe”. Credința devine ceva secundar prin raportul profesiei, al timpului liber şi a activităţilor noastre de fiecare zi. Dumnezeu este respins. Dar când vrei să izgonești religiosul, revine sub forma celor mai perverse: este creşterea superstiţiei, a practicilor care pot fi înțeleși numai de cei inițiați [ezoterici], clarviziune, magie albă sau neagră... Isus vrea să ne întâlnească în acest deşert al lumii de astăzi. Nu vrea să piardă pe niciunul. Pentru noi şi pentru lumea întreagă și-a dat viaţa pe cruce.

Această evanghelie este o chemare pentru a descoperi acea sete reală, dorinţa noastră cea mai profundă. Cristos continuă să ne propună apa vie. Cuvintele sale sunt cele ale „vieții veşnice”. Când noi acceptăm într-adevăr să-l întâlnim, totul este schimbat în viaţa noastră. Aceasta se întâmplă și cu femeia samariteană. Purtătoare de apă, devine purtătoare de Evanghelie. Ea aleargă să alerteze pe al săi; conduce la întâlnirea cu acela care este recunoscut ca Mesia. Samaritenii cred în Isus: el este Mântuitorul lumii.

Acelaşi Domn ni se alătură în toate situaţiile din viaţa noastră, chiar şi cele mai complicate. În ciuda slăbiciunilor şi a păcatele noastre, el ne adapă la izvorul apelor vii, cel al cuvântul său şi al Euharistia. Apoi, ca și femeia samariteană, suntem trimiși să anunțăm că Isus este cu adevărat „Mântuitorul lumii”. Facem din propriile noastre cuvinte acest cântec: „Popor de fraţi, popor al împărțirii, poartă Evanghelia şi pacea lui Dumnezeu”. Amin.

(pr. Jean Compazieu [2017]; traducător din limba franceză pr. Isidor Chinez; sursă:http://dimancheprochain.org/6710-homelie-du-3eme-dimanche-du-careme-5/).

Grădina Ghetsemani de Boris Pasternak

Christ on the mount of olives - by Theodore Chasseriau

Cu licărirea stelei ce-o privim

E cotitura drumului de-o seamă.
Drumul cotea spre muntele Măslin.
Iar jos – un râu care Kedron se cheamă.

Şi dintr-o dată drumul se opri:
Calea de lapte-aici hotar şi-a tras.
Măslinii-ncărunţiţi şi argintii
În aer dau să facă primul pas.

Era grădina nu ştiu cui aici.
Le spuse El, deodată: Nu plecaţi.
Sunt trist de moarte astăzi, ucenici,
Rămâneţi pe aproape, mă vegheaţi.

El renunţase fără-mpotrivire,
Precum întorci un lucru de-mprumut,
La slavă, la minuni, Dumnezeire,
Şi-acum era ca noi, un om, şi-atât.

Păreau îndepărtările, în noapte,
Ţinutul nefiinţei, pustiit,
De parcă toată lumea era goală,
Grădina doar fiind de locuit.

Şi tot privind în hăurile negre,
Ce nu încep şi nu sfârşesc defel,
Să-l ocolească implora pe Domnul
Acest pahar ce-l bănuia spre El.

Abia sfârşi, aşa, de nu ştiu unde,
O şleahtă de golani – oşteni, popor,
Făclii şi săbii – iar în faţă Iuda,
Pe buze cu sărutul trădător!

Dar Petru - atunci sări la cuţitari,
Zbură chiar o ureche, ce să facă?!
Aude: Nu cu sabia repari.
Tu, Petre, fiule, ţi-o bagă-n teacă!

Şi El le zice: V-a fost dar anume
Pe vremea mea să fiţi, şi voi dormiţi!
Bătu şi ceasul fiului de lume.
El se predă celor nepocăiţi.

Şi-n rugăciuni a prins să nu-l mai doară.
Se-ndepărtară oleacă de ceilalți.
Discipolii, cuprinşi de toropeală,
Tot moţăiau pe margine de şanţ.

Socoţi că legiuni de îngeri, Petre,
N-ar fi putut Preabunul a-mi trimite?
Şi nu-mi clinteau un fir de păr hainii
Şi toţi ar fi în praful Palestinii.

Ci cartea vieţii tocmai a ajuns
La pagina aceea când murim.

Şi trebuie acum să se îmtâmple

Aşa cum este scris în ea. Amin.

Vezi, secolele merg şi merg ca-n pilde.
Din mers, pot ele să se-aprindă, jar.
Spre slava ei cea prea înfricoşată
Pogor în chinul groapei voluntar.

Şi mă înalţ apoi după trei zile,
Şi, tot aşa, ca plutele pe apă,
Convoi prelung, ieşind din întuneric,
Vin veacurile-n şir la judeacată.

Versuri din romanul „Doctorul Jivago” (1946–1953); traducere de Marin Sorescu.

(sursă:http://www.cerculpoetilor.net/Gradina-Ghetsemani_Boris-Pasternak.html).

Fântâni la patriarhi...

„Găsim mereu obişnuitele trude ale patriarhilor pentru fântâni. […] Există aşadar fântânile, săpate de servitorii lui Abraham, pe care filistenii le umpluseră cu pământ. Isaac începe în primul rând să le cureţe pe acestea. Filistenii urăsc apele, iubesc pământul; Isaac iubeşte apele, caută mereu fântânile, le curăţă pe cele vechi, deschide altele noi. […] Cine sunt aceştia, care umplu fântânile cu pământ? Fără îndoială cei care repun în lege un sens pământesc şi carnal şi închid pe cel spiritual şi mistic, în aşa fel încât să nu bea şi să nu permită altora să bea. […] Dacă aşadar şi voi care astăzi ascultaţi aceste lucruri, le primiţi cu credinţă, şi în voi acţionează Isaac, purifică inimile voastre de sentimente pământeşti şi, văzând că în Scripturile divine sunt ascunse aceste mistere aşa de mari, înaintaţi în înţelegere, înaintaţi în simţurile spirituale. Şi voi veţi începe să fiţi învăţători, şi din voi vor ţâşni fluvii de apă vie (In 7,38). Pentru că este prezent Cuvântul lui Dumnezeu, şi aceasta este ora lucrării sale: să înlăture pământul din sufletul fiecăruia dintre voi şi să deschidă izvorul tău. De fapt este în tine, şi nu vine din afară, aşa cum este în tine împărăţia lui Dumnezeu (Lc 15,8)”. (Origene, Omilii despre Numeri 12).

Postul Mare este timpul recuperării izvoarelor interioare...

Postul Mare este timpul în care ne dedicăm

în mod pasionat recuperării izvoarelor interioare.

Aşa nota în Jurnalul său o tânără ca Etty Hillesum care,

deşi nu avea nicio experienţă de Postul Mare

– fiind evreică nepracticantă –

a învăţat din ceea ce a trebuit să pătimească

(cf. Evr 5,8) în timpul persecuţiei naziste:

„Înăuntrul meu există un izvor foarte profund.

Şi în acel izvor este Dumnezeu.

Uneori reuşesc să ajung la el,

mai adesea el este acoperit de pietre şi nisip:

atunci Dumnezeu este îngropat.

Aşadar trebuie dezgropat din nou”.

(Hillesum Etty, Jurnal 1941-1942, Adelphi, Milano, 2012, p. 153).

O, Cristoase, pacea celui care se încrede în tine...

O, Cristoase,

pacea celui care se încrede în tine, ia-mă.

Tu ai învins răul care prigonește pe orice om…

Vino să-mi dai vestea cea bună:

«S-a împlinit timpul

și împărăția lui Dumnezeu este aproape!».

Harul nu a fost în zadar!

Convertește-mă, astăzi!

Viața cu tine este în fiecare moment

o minunăție, o nouă creație.