vineri, 18 mai 2018

† Coborârea Sfântului Duh (Rusaliile): Duhul coboară și peste noi [20 mai 2018]

Duhul coboară și peste noi
pr. Isidor Chinez  – Izvoarele [IS] ora 8:00 (20 mai 2018)
Lecturi: Faptele Apostolilor 2,1-11; Galateni 5,16-25; Evanghelia Ioan 15,26-27; 16,12-15; lecturi

Omilie

În această duminică a Rusaliilor celebrăm o sărbătoare foarte importantă: coborârea Duhului Sfânt asupra Bisericii. Încheiem ciclul pascal care constituie unul din cele două „momente forte” ale anului liturgic (unul dintre ele este Crăciunul, al doilea este Paștele). În timpul lui Isus era o „sărbătoare a săptămânilor” – vechea sărbătoare agricolă celebrată șapte săptămâni după Paști (cf. Lv 23,15-21) – avea sensul de comemorare a revelației lui Dumnezeu de pe Muntele Sinai unde a dat poporului evreu Torah, adică Legea lui Moise. Vechea Alianță devine una nouă: este prezența Duhul Sfânt. Isus adaugă sărbătorii ebraice darul Duhului. Numai sunt tunete și fulgere ca în Exod (Ex 19,16-22) la teofania de pe Sinai, dar… „s-a iscat din cer un vuiet, ca la venirea unei vijelii puternice, şi a umplut întreaga casă în care stăteau. Atunci le-au apărut nişte limbi ca de foc împărţindu-se şi aşezându-se asupra fiecăruia dintre ei. Toţi au fost umpluţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi” (vv. 2-4). Este prima lectură luată din Faptele Apostolilor (Fap 2,1-11), în care Dumnezeu trimite peste apostoli pe Duhul Sfânt ca să anunțe pe Cristos cel înviat tuturor. După moartea lui Isus discipolii se temeau că vor fi arestați. Dar deodată viața lor s-a schimbat. Dintr-un mic grup de fricoși, încuiați în cenacol, Duhul Sfânt face un popor numeros care nu se teme să vorbească și să cânte minunățiile lui Dumnezeu. Se naște Biserica: o omenire nouă recreată de suflul divin. Acum nu mai e timp de teamă. Este timpul de a lăsa ca Duhul Sfânt să depășească toate frontierele și să conducă omenirea întreagă unde vrea Dumnezeu.

În lectura a doua luată din Scrisoarea către Galateni (Gal 5,16-25) apostolul Paul scoate în evidență noutatea vieții creștine slujindu-se de antiteza dintre carne și Duh. Cu termenul de „carne” sau „trup” [sárx în limba greacă] indică persoana umană, omul văzut în realitatea sa limitată înclinat egoismul său, orientată în dorința sa după rău. Cu termenul „Duh” [pneûma în limba greacă] indică darul inestimabil al Tatălui și al lui Isus făcut credincioșilor; este puterea divină dăruită trupului nostru; este forța de viață care animă orice om care îl împinge să facă tot ce e contrar trupului; este tăria care transformă toate. Omul vrea să împlinească Legea care poartă la viață, dar nu are în sine forța de a o împlini. Și în această bătălie a omului se inserează Duhul Sfânt care devine realitate: a voi binele. Noutatea creștină apare în confruntarea dintre lucrările cărnii și cele ale Duhului. Adesea avem voința de a ne comporta rău: „nu împliniţi poftele trupului! Căci trupul doreşte împotriva Duhului, iar Duhul împotriva trupului: acestea se împotrivesc unul altuia aşa încât nu puteţi face tot ceea ce voiţi!” (vv. 16-17). Pentru a rezista e nevoie să ne lăsăm conduși de Duhul Sfânt. „Dacă sunteţi conduşi de Duh, nu mai sunteţi sub Lege” (v. 18). Sunt atitudini ale omului nou, eliberat de frică și egoism, gata să iubească în mod gratuit. Primul rod este iubirea [în greacă agápe] care caracterizează toată viața creștină, prelungindu-se într-un cortegiul de atitudini și valori care împodobesc existența.

În Evanghelia după sfântul Ioan (In 15,26-27; 16,12-15) Isus promite discipolilor săi  să-l trimită pe Duhul Sfânt care va da mărturie despre el și să le descopere tot adevărul. Cuvintele lui Isus se găsesc într-un context de persecuție atât pentru Cristos cât și pentru ucenici. Dar pentru discipoli problema este a mărturisi. Ei bine, Isus îi asigură că mărturia lor este unită cu aceea a Duhului Sfânt pe care el îl va trimite de la Tatăl. „Când va veni Mângâietorul pe care eu vi-l voi trimite de la Tatăl, Duhul adevărului […] el va da mărturie despre mine” (v. 26). Nu sunt două mărturisiri, ci una singură. Duhul Sfânt îi ajută pe apostoli să dea mărturie despre Isus.

Promis înainte de pătimire, Duhul este darul lui Cristos cel înviat în prima zi a Paştelui [„Primiți pe Duhul Sfânt” (In 20,22)] și în ziua de Rusalii. Iată promisiunea lui în Evanghelia lui Ioan: când va veni Parákletos [în greacă] – cel care este chemat apărător, ajutorul, mângâietorul, Duhul sfinţitor pe care Isus, înălțat în gloria Tatălui, îl va trimite asupra lor – atunci el, Duhul Sfânt, va da mărturie despre tot adevărul. În marele proces dintre Cristos şi lume, care se desfăşoară de-a lungul întregii istorii, Duhul dă mărturie în favoarea lui Isus. Aceasta înseamnă că misiunea Duhului şi a discipolilor este de a da împreună mărturie despre Cristos. În limbajul lui Ioan, „adevărul” nu este cel logic sau cel metafizic din lumea greacă; este sinonim cuvântului „evanghelie”; este deci cuvântul și chiar persoana lui Isus Cristos. Misiunea Duhului, dăruit de Cristos cel înviat Bisericii, este aceea de a descoperi pe deplin misterul lui Isus și a cuvântului său. Mărturia lor se bazează pe experienţa istorică făcută la şcoala Domnului: „pentru că de la început aţi fost cu mine” (v. 27). Mărturia discipolilor constă în a trăi şi a vesti ceea ce au văzut şi au auzit când îl urmau pe Isus pe drumurile Palestinei. Destinul lor de viaţă este legat de cel al Învăţătorului. Aceasta este o caracteristică decisivă a Duhului Sfânt care aşa cum a fost un „însoțitor inseparabil pentru Isus” (sf. Vasile din Cezareea), la fel va fi – Duhul – însoțitorul inseparabil pentru fiecare creştin.

Primul lucru pe care ni-l învaţă solemnitatea de astăzi este faptul că Duhul Sfânt nu a fost dăruit numai celor care se aflau în cenacol, ci continuă să se dăruiască în Biserica lui Cristos în celebrarea euharistică. Venirea sa este permanentă; el umple inima fiecărui credincios. Citind Evanghelia după Ioan în ziua de Rusalii, mărturisim că suflare de viaţă a lui Dumnezeu este și suflarea lui Cristos, este și suflarea Duhul Sfânt şi este și suflarea noastră a creştinilor. Duhul Sfânt se coboară peste noi şi în noi, mai presus de toate, în Euharistie, reînnoindu-ne, dându-ne iertarea păcatelor.

[bibliografia (anul B): Bianchi E. (http://www.monasterodibose.it); Cantalamessa R. (http://www.qumran2.net); Compazieu J. (http://dimancheprochain.org); Lucaci A. (http://ro.radiovaticana.va); Lasconi T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia); Ludmann R., Parole pour ta route, Paris 1986; Maggioni B. (http://www.qumran2.net); Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului, Sapientia, Iași 2014]; Jesùs Manuel Garcìa (http://www.catechistaduepuntozero.it); Tessarolo A., (ed) Messale e lezionario meditato, EDB Bologna 1974; Commento della Bibbia liturgica, Edizione Paoline, Roma 1981; Masetti N., Guidati dalla Parola, Edizioni Messaggero Padova, Padova 1995; Comastri A, Il giorno del Signore. Riflessioni sulle letture festive. Ciclo B,  Edizioni Paoline, Torino 1989; Bianco E., Accogliere la parola. Anno B, Elle Di Ci, Leumann (Torino) 1996;  Biblia, Sapientia, Iași 2013.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu