sâmbătă, 26 mai 2018

† Preasfânta Treime (B): Iubirea lui Dumnezeu a Tatălui și a Fiului și a Duhului Sfânt față de omenire [duminică, 27 mai 2018]


Iubirea lui Dumnezeu a Tatălui și a Fiului și a Duhului Sfânt față de omenire
pr. Isidor Chinez  – Izvoarele [IS] (27 mai 2018)

Lecturi: Deuteronomului 4,32-34.39-40; Romani 8,14-17; Evanghelia Matei 28,16-20; lecturi

Omilie


Liturgia bisericii din această primă duminică după Rusalii celebrează sărbătoarea Sfintei Treimi. Primii paşi în ziua de Rusalii este misterul Sfintei Treimi. Discipolii, după ce l-au primit pe Duhul Sfânt, ies dintre zidurile strâmte şi închise ale casei în care se aflau de frica iudeilor şi încep să vestească evanghelia şi să boteze primii convertiţi la credinţă. Pentru majoritatea creștinilor, Sfânta Treime se prezintă ca o realitate greu de priceput, un mister ce suspendă orice raționament, nu se poate pătrunde și nici înțelege. Misterul nu este împotriva rațiunii umane. Dă posibilitatea creșterii și înțelegerii: în fața misterului rămânem mereu într-o situație de deschidere; nu-l vom poseda niciodată pe Dumnezeu închizându-l în rațiunea noastră umană, exprimându-l într-un concept al nostru. El rămâne mereu dincolo de orizontul experienței noastre.

În prima lectură luată din cartea Deuteronomul (Dt 4,32-34.39-40) sunt trei evenimentele decisive care lovesc atenția celui care le citește: Dumnezeu se face „vecin” cu Israelul angajându-se printr-o promisiune făcută înaintea patriarhilor, mergând să ia poporul exilat în Egipt și conducându-l spre țara promisă. Cu multe secole înaintea lui Cristos Israel a făcut această descoperire: Dumnezeu este unic și vrea fericirea oamenilor. În timpul lui Moise oamenii își imaginau că Dumnezeu este foarte departe de ei. Gândeau că nu pot să audă vocea și să rămână în viață: a fost vreodată vreun popor care să fi auzit glasul lui Dumnezeu vorbind din mijlocul focului, cum l-ai auzit tu, şi să fi rămas viu? Sau a mai încercat vreun dumnezeu să vină să-şi ia un popor din mijlocul unui alt popor, cu încercări, cu semne, cu minuni, cu lupte, cu mână puternică şi braţ întins, cu fapte mari înfricoşătoare, cum a făcut pentru voi Domnul Dumnezeul vostru în Egipt, înaintea ochilor voştri?” (vv. 33-34). Pentru oamenii lui Israel ceea ce spune Moise este extraordinar: Dumnezeu este aproape de om, ba mai mult îi este vecin. I-a ales ca pe poporul său și veghează asupra sa. „Păzeşte hotărârile şi poruncile lui pe care ţi le dau astăzi” (v. 40). Ce vrea Dumnezeu de la oameni? Să trăim fericiți.

Noi nu suntem sclavii lui Dumnezeu de care să ne temem. Datorită Duhului Sfânt suntem fiii unui Dumnezeu care ne iubește. „Toţi cei care sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fiii lui Dumnezeu, pentru că nu aţi primit un Duh de sclavie, ca să vă fie din nou teamă, ci aţi primit Duhul înfierii prin care strigăm: «Abba, Tată!»” (vv. 14-15) – scrie sfântul Paul Romanilor (Rom 8,14-17) din care am luat lectura a doua. Este o istorie a iubirii. Devenind om, Isus, Fiul lui Dumnezeu, vrea să-l cunoaștem pe Tatăl, care este iubire și l-a condus până la cruce. După înviere, se întoarce la Tatăl, de unde va trimite pe Duhul Sfânt care ne ajută să iubim ca și Isus. „Însuşi Duhul dă mărturie duhului nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu” (v. 16). Pentru un iudeu sau un păgân nu este posibil așa ceva: o familiaritate cu Dumnezeu. Nu ne adresăm lui Dumnezeu ca sclavi, dar ca fii dându-i numele de „Tată”, adică „Abbà”, din aramaică, limba de vorbire a lui Isus. Sensul termenului juridic grec de „adopție” este necunoscut pentru cei din lumea ebraică. Paul vrea să arate că harul divin îl pune pe om în demnitatea de fiu al lui Dumnezeu într-un mod cu totul neașteptat și gratuit. Numai Duhul Sfânt putea să inspire creștinilor o astfel de îndrăzneală.

Să ne oprim la Evanghelie după Matei (Mt 28,16-20). Îndată după învierea Domnului, „cei unsprezece discipoli au mers în Galileea, pe muntele hotărât lor de Isus. Cum l-au văzut, s-au prosternat în faţa lui, dar unii se îndoiau” (vv. 16-17). Chiar în Galileea – simbolul Bisericii – cei Unsprezece îl întâlnesc pe Isus. Scena aceasta este numită „cristofanie”. Cel înviat se manifestă ucenicilor. Este asemenea cu Dumnezeu din Vechiul Testament: apare lăsându-i înmărmuriţi pe cei din jur său. Ucenicii prosternaţi în jurul lui Isus, deşi în inimile lor se năștea îndoiala. Doar atât: căci manifestarea lui Dumnezeu nu poate fi percepută exclusiv cu ochii. Ochii pot vedea numai ce se întâmplă: ceva neobişnuit şi nimic mai mult. Capacitatea de a vedea misterul este un rod al trăirii în credinţă… şi, de aceea, se îndoiau.

Aud cuvintele lui Cristos cel înviat care lămuresc înţelesul acestui mister. „Apropiindu-se, Isus le-a vorbit: «Mi-a fost dată toată puterea în cer şi pe pământ. Aşadar, mergând, faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-i să ţină toate câte v-am poruncit! Şi iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii!»” (vv. 18-20). Sunt cuvintele Fiului, Stăpânul istoriei. Tatăl i-a dat toată puterea Fiului. Cristos este Stăpânul a tot ce există. Grecii îl numesc „Pantokrátor”, adică Dumnezeu cel atotputernic care stăpâneşte peste toate. Adjectivul „tot – toate” apare de patru ori: „toată puterea”, „toate neamurile”, „toate câte v-am poruncit”, „toate zilele”.  Așa cum Deuteronomul spunea: „Ascultă, Israel! Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn. Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din toată puterea ta!” (Dt 6,4-5). Lui Cristos „i-a fost dată toată puterea în cer şi pe pământ”: este „domnia universală” a lui Isus.

„A face ucenici din toate neamurile” nu înseamnă, în mod necesar, că toţi trebuie să se convertească. Ceea ce este important este ca poporul lui Dumnezeu să fie format „din toate neamurile”: cel puţin o minoritate, dar dintre toate popoarele. Scopul misiunii este „să facă ucenici” pe toți oamenii. Ucenicul trebuie să înveţe, dar nu să fie învăţător; trebuie să rămână ucenic. Nu învaţă ceva ce este al său, dar numai „tot ceea ce el le-a poruncit”. Este o învăţătură: se naşte dintr-o ascultare – a fi ucenic.

„Iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii!” (v. 20). Aceasta este afirmaţia cu care sfântul Matei își încheie evanghelia. Domnul înviat nu a plecat ci a rămas: este adevăratul „Emanuel” – „Dumnezeu cu noi” (Mt 1,23) – întotdeauna viu în Biserica sa. Promisiunea pe care numele lui Isus o includea [„Dumnezeu cu noi”] este menţinută. Numele lui Dumnezeu continuă să fie: „iată-mă!”.

Dar punctul pe care liturgia îl subliniază în mod deosebit este un altul. „Mergând, faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (v. 19). Ucenicul nu este botezat în numele lui Isus şi nici în numele lui Dumnezeu: este botezat „în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” – în numele Sfintei Treimi. Pentru Matei, Cristos este noua Lege sau noua Învățătura – în ebraică – noul Torah, adică iubirea lui Dumnezeu față omenire: a Tatălui și a Fiului și a sfântului Duh.


[bibliografia (anul B): Bianchi E. (http://www.monasterodibose.it); Cantalamessa R. (http://www.qumran2.net); Compazieu J. (http://dimancheprochain.org); Lucaci A. (http://ro.radiovaticana.va); Lasconi T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia); Ludmann R., Parole pour ta route, Paris 1986; Maggioni B. (http://www.qumran2.net); Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului, Sapientia, Iași 2014]; Jesùs Manuel Garcìa (http://www.catechistaduepuntozero.it); Tessarolo A., (ed) Messale e lezionario meditato, EDB Bologna 1974; Commento della Bibbia liturgica, Edizione Paoline, Roma 1981; Masetti N., Guidati dalla Parola, Edizioni Messaggero Padova, Padova 1995; Comastri A, Il giorno del Signore. Riflessioni sulle letture festive. Ciclo B,  Edizioni Paoline, Torino 1989; Bianco E., Accogliere la parola. Anno B, Elle Di Ci, Leumann (Torino) 1996;  Biblia, Sapientia, Iași 2013.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu